Despre bullying

E la modă mai nou să se dea la televizor știri despre bullying. De regulă, o reporteriță îngrijorată apare pe ecran cu o școală gri și comunistă în fundal și ne povestește despre această nouă problemă care e, obligatoriu, din ce în ce mai gravă. Dacă e să respectăm adevărul istoric și să informăm profesionist, nu știm cât de frecvent se întâmplă pentru că nu există statistici (asta așa, ca să se simtă bine perfecționista din mine). În fine, ideea e că niște copii sunt răi, sistemul e surdo-mut, părinții se jeluiesc și se revoltă. Dar trecând peste astea, tot ce se poate să fie din ce în ce mai rău pentru bieții copii.

Hai, în loc să ne luăm de cap și să ne plângem de tinerii din ziua de azi, să vedem de ce.

Se ia una bucată școlar. Așa cum ne spune înțelepciunea clișeului, frumusețea e în ochiul privitorului. Parafrazând, și diferențele, la fel. E diferit, deci, bietul școlar. Are ochelari, sau strungăreață, e înalt, sau scund, gras sau slab, cu dungi sau cu buline. E altfel. 

Și ceilalți, normal, au fiecare particularitățile lui/ei. Doar că poate au avut noroc să nu fie observate în primul rând. Asta nu înseamnă că fiecare dintre copiii ăștia nu e conștient că oricând ar putea fi el (sau ea) etichetat în vreun fel. Și asta îi face nesiguri. Și agresivi. Pentru că mai bine să fie altul în locul meu. În general, cu cât e mai mare nesiguranța, cu atât mai mare nivelul agresivității.

După părerea mea de adult care am fost la vremea mea snopită și batjocorită în fel și chip până am reacționat, majoritatea copiilor agresori nu sunt nicidecum ceva mici criminali în serie care stau să eclozeze și își fac ucenicia prin școli, nici niște posedați care vor să facă rău. Nu nu nu. 

Sunt niște bieți omuleți singuri care orbecăie prin micro-societatea de la școală și din parc, încercând, în primul rând să nu fie răniți și apoi, să se facă iubiți, apreciați. Mai mult sau mai puțin, cam ca mine, ca tine, ca piți care-și face selfi cu buzoace mari că așa crede ea că asta i-ar aduce laicuri, ca gigi care-și ia tricou decoltat până la buric peste colăceii albi și rași cu lama doar-doar o ieși testosteronul la suprafață.

Cu toții vrem să fim apreciați sau măcar să nu fim dați afară din grup,  pentru că suntem maimuțe sociale, așa am evoluat și pe asta s-a bazat bunăstarea noastră ca indivizi și ca specie – pe a fi (bine plasați) într-un grup. 

Am stabilit deci, că agresorii sunt, de fapt, oameni și ei, și că ceea ce fac e oarecum normal. Nu înseamnă că e și bine, evident. 

Problema e că dacă vrem să îndepărtăm comportamentul, trebuie să ne uităm la cauză – de ce sunt copiii ăia speriați și singuri? Că doar părinți au, educatorii și profesorii încă n-au plecat toți, de vreme ce acțiunea se petrece în instituții. 

Mda, doar că și adulții din jur sunt și ei tot niște animale speriate, majoritatea timpului. Ne temem de băbuța care se apropie de coada de la casă în supermarket și ne dăm mai în fundu’ celui din față să nu se bage înainte baba, deși am putea să-i zâmbim și să treacă de la noi (asta dacă nu cumva băbuța își cumpăra de fapt, doar prezervative și nu avea intenția să stea la casă) ; ne temem de colegul de serviciu și nu-i spunem tot ce știm, deși a venit de trei zile la job, să nu cumva să ne ia fața; ne temem să fim indulgenți cu ospătarul care a uitat ce-am comandat, să nu cumva să ne ia de proști. Și tot așa. Dacă e să fim sinceri cu noi, suntem cam constipați și cam încruntați și deși ne place să ne batem cu pumnu-n piept că ce jjjmecheri suntem, tremurăm ca gelatina când ne ia cineva la bani mărunți. 

Eh, și iată că ajungem și la ce voiam să spun. Și anume că dacă mami și tati se încruntă la baba aia decrepită pentru că pot și pentru că se simt amenințați de ea, dacă tati o amenință pe mami că o trimite la mă-sa atunci când nu-i place cum i-a făcut ciorba, copilul nu are de unde să știe că e cool să fii relaxat. Copilul nu va ști cum e să lași de la tine pentru că nu e niciun deranj și oricum, nu e că-ți ia cineva caii de la bicicletă. Pentru că oamenii cu adevărat siguri de ei au ceva ce nu poate fi luat, deci nu le e frică.

În plus, desigur, copilul despre care vorbim nu va avea ocazia niciodată să discute cu mami sau cu tati despre cum că e ok și să-ți fie frică din când în când și că totuși, nu vei rezolva nimic călcându-l pe cap pe unul mai amărât ca tine.

Și uite-așa, puiul de primată ajunge la școală. Acolo, teroare! O grămadă de alte mici maimuțici de care, în primul rând trebuie să se asigure că nu va fi atacat, pe urmă trebuie impresionate și dominate. 

Ce face? Păi, ce poate și el, dacă nu i-a zis nimeni altceva. 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: