În vizită la mătușa cea acră

Se făcea că era un palat. Palatul era în centrul Clujului. Lângă, aripioare picante, în curte, kurtos kalacs. Da, da, în curtea Palatului Bánffy, considerat cea mai reprezentativă clădire pentru barocul transilvănean, e o tarabă care comercializează colaci – prelata roșie aș spune că se vrea mai degrabă neoclasică, așa dreptunghiulară cum e, dar probabil s-au gândit să fie pe bază de contrast. Mirosul e bun și parcă mai taie din indignarea intelectuală. La urma urmei și Proust și-a făcut un nume pe spatele madeleinei, poate e ceva mânăreală de marketing și nu o pătrunde mintea mea ruginită… Bánffy… kalacs… ceva pe-acolo.

În palat/muzeu e acum târg de turism (sau nah, călătorii, cum i-au zis ei). Ar fi putut fi (dacă tot l-au făcut la muzeul de artă) o treabă faină, de exemplu, o expoziție de fotografie de călătorie – omu’ vine, se zgâiește la poză, îi curg balele și-l cuprinde fomo (fear of missing out, adică frica de a pierde pe lângă, cum ar veni), aleargă spășit la standul cu oferte spectaculoase, deșartă banul și gata, au vândut fericiți până la adânci bătrâneți – consumatorul a bifat, agenția a vândut, fotograful a expus. Dar nu! Târgul constă într-o înșiruire de standuri păzite de niște fătuci plictisite, care, majoritatea, sprijină teancuri peste teancuri de coli A4 pe care scrie cu litere CÂT CHINA Zakynthos, Skiathos și alte denumiri de locuri despre care, eu una, nu știu mare lucru. Mă uit să văd de ce aș alege una sau alta, dar nu găsesc decât amănunte prozaice – prețuri, stele de hotel. Plictisitele nu zic nimic. De ce ar face-o, nu e că îs din filmul ăsta.

Tot mergând printre stivele de A4, sare pe noi un domn trecut de prima tinerețe, îmbrăcat sobru și cu o mutră mai degrabă de profesor de matematică, decât de vânzător de turism. Cu un ușor accent, își începe elevator pitch-ul: “bună ziua, noi la Gyula avem fortăreață, avem cetate, avem aqua spa, avem palincă și cârnați”. E simpatic, mai ales după fătucile sus-menționate. Zâmbim. Ne spune mândru despre cele două (!) cofetării de la el din Gyula, dintre care una are aproape 200 de ani, și despre ce mai e pe acolo. Ne dă un teanc de broșuri frumos editate, chiar dacă unele cu mici greșeli de limbă română. Ne spune cum să ajungem acolo, și cum să cerem discount la hotel pentru că am aflat despre el de la acest târg. Se uită și ne vede cu infanta, ne povestește despre locurile de joacă pentru juniori. Pe scurt, omul vinde bine, folosește tot ce are la el în sat, dar elegant, îți face plăcere să te lași convins. Ne despărțim zâmbind, lăudându-i oferta și prezentarea.

O să mergem la Gyula. Nu de alta, dar tocmai ce ne-am întors de la Felix. Ăsta e un loc în România, nu din Ungaria/Europa, deci se poate să nu fi auzit de el, sau dacă ai auzit, probabil, nu a fost prin efortul autorităților. La Felix, deci, apa termală e mai caldă ca la unguri. Ai Oradea lângă, care are și ea cetate, dar trebuie să o cauți pe Google, altfel, de la hotel nu-ți spune nimeni, și nici în zona pietonală nu e vreun info point turistic. În rest, hotelul de patru stele e ca pe Booking, doar că de cum intri, te lovește un aer de ieftinăciune delăsată, mioritico-manelistă: liftul panoramic e murdar, deci în urcarea amețitoare până la etajul trei nu prea apuci să dai cu mâneca pe sticlă să arunci un ochi la peisaj; check-in nu se face la hotelul unde stai, tre’ să treci strada, să mergi la hotelul-frate, de unde îți dau cheia; un restaurant din hotelul de patru (!) stele e mobilat cu bănci de lemn pe care scrie Tuborg și servește minuturi, celălalt îi invită pe tovarăși și tovarășe să ocupe loc pe scaune de lemn scorojit la mese cu fețe roz, puse în romb peste altele crem. Congresul pesede cred că ar da bine aici. Lipsește portretul tătucului doar. La spa pute ușor a canalizare. În cameră, ușa de la cabina de duș a hotărât că i s-a urât cu lumea, și s-a spânzurat într-o rotiță, refuzând orice negociere.

Parcarea hotelului e plină și neamenajată. Parcările din stațiune, pentru cei care merg, de exemplu, doar o zi la ștrand, nu există. Mașinile sunt îngrămădite pe marginea drumului, pensiunile sunt îngrămadite mai încolo – colorate, dar fără personalitate, plictisite și ele, ca plictisitele de la târg, ca plictisitele de la recepția hotelului. Stațiunea n-am vizitat-o acum, dar am mai fost și dacă n-am fi știut cu ce se mănâncă, putea să nici nu existe, pentru că nu am văzut niciun fel de broșură care să te invite să arunci cu banii, Google, deși mă urmărește de la el din Mordor, n-a sărit cu nicio reclamă la nimic.

Cumva, mi se pare că a fi turist în România e ca și cum te duci la mătușă-ta aia acră neinvitat, și mai stai și peste noapte. Te primește, da’ cumva cu scârbă, nu se obosește să-ți dea nimic decât dacă ceri insistent, și atunci nu-ți pune pe masă decât salată de biof de acu două săptămâni; e obosită și stresată cu ale ei și numai de tine nu-i era lipsă. Trebuie să muncești mult dacă vrei să afli ceva interesant despre ea. Și la final, mai trebuie să-i dai și bani ca la un stabiliment de lux.

Advertisements

One thought on “În vizită la mătușa cea acră

Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: