Ziua în care nu s-a tămăduit nimeni

La poartă de obicei nu e nimeni, dar când e, dacă vrei să intri cu mașina, portarul te întâmpină cu o mână-greblă, băgată pe geam. Nu, nu te caută la țâțe. Plătești tainul, 10 lei, și gata, ai intrat. Deși există ceva locuri pentru vizitatori. Da’ acuma, n-o să țină el minte câți au intrat și câți nu!

Oamenii sunt inimoși, au chiar și câine pe lângă spital. Un maidanez mic și blazat. Probabil rămânea multă mâncare de-aia bună și și-or fi zis că e păcat. Nu mă pricep la judecarea păcatelor, mai ales așa cum le judecă zeul ăsta care cică azi a tămăduit pe nu știu cine. Dar e bine măcar că maidanezul și-a găsit un loc. Dacă te uiți prin gratiile de la gard, îi vezi cușca. Încropită așa cum e, cu mijloace puține. Sistemul tot sistem e, chiar și pentru maidanezi.

E frumos azi, dar parcă totuși soarele se poartă ca un adolescent hormonal, acneic și complexat – ba că intră, ba că iese. De asta, probabil, bolnavii zgribulesc pe bănci, ca muștele abia dezghețate de primăvară. Nu e ca și cum ar fi o plăcere estetică deosebită să te uiți în jur – dar, la urma urmelor, mucles, nu ești la sanatoriu în Elveția, nici nu plătești pentru aer curat sau oblojirea nervilor. Adică pardon, ăștia ți-i oblojesc, da’ pe dinăuntru. Totuși, nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că în ciuda lipsei de fonduri – adică, scuze, sunt bani, că doar asta ne tot spune tanti Veorica. Decât că nu se văd. Ca un fel bitcoin Teleorman, așea. În ciuda sărăciei, zic, poate s-ar putea aduna mucurile de țigară. Ar ajuta la moral. Una e o groapă curată, alta e una plină de chiștoace.

Dar nu-i nimic, lasă că operațiile se fac înăuntru, nu afară. Acolo e important să fie țiplă.

Daaar, cum totul e relativ, și frumusețea e în ochiul privitorului. Iată, el, privitorul, poate admira celebrul preș cu motive tradiționale despre care am elaborat pentru posteritate aici.

Preșul străjuiește o ușă de care e izbit fiecare bolnav coborât din ambulanță cu targa. Ușa e prea mică și doar cu manevre de finețe poate fi înșelată să nu-ți dea una. Ce să faci, lasă, ‘Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.’

Mângâietor e și stilul eclectic în care dizainărul a abordat tema decrepitudinii într-un spital: un fotoliu desfundat te întâmpină pentru o notă de familiar și niște aranjamente florale curajoase răspund la provocarea ‘cum să faci fotosinteză fără lumină’.

Copilașul stă întins pe patul de metal. Bunică-sa e lângă, stă pe telefon. Din când în când, copilul gângurește. Mai este că și plânge sau are câte un spasm. Stins. Estompat. Dacă n-ai ști, nu te-ar deranja. Nu mai mult decât adulții din paturile de lângă. Lumea o compătimește pe bunică, vorbește frumos, urează sănătate de la zeu. Doar că zeul nu e de găsit, refuză să se prezinte la apel. Nu e nici măcar în catedrala neamului, la care am cotizat cu toții, cuminți, nici la slujbele de azi, la care niște domni îmbrăcați în chestii aurii pretind de la microfon că au sfințit apa din lighean conform instrucțiunilor tămăduitorului.

Zeul a plecat pe undeva, și-a luat azil politic, în Costa Rica, probabil, că aici nu e de stat.

Advertisements

2 thoughts on “Ziua în care nu s-a tămăduit nimeni

Add yours

  1. Vai de capul meu! Așa arată un spital?! Zici că e o locuință de co-naționali, ca și curtea și clădirea aceea jerpelită care se vede în spate… Ar trebui linșați cei care răspund de locurile acestea. Ptiu, păcătoasă ce sunt, mă gândesc la asasinate duminică dimineața!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: