“De ce? Pentru că suntem vii. Doar atât?”

Auzisem de domnul ăsta din diverse surse că a avut o viață interesantă și că aleargă prin tot felul de locuri de-astea unde și-a-nțărcat mutu’ iapa și de fiecare dată am zis ‘Noh, ce tare!’. După care mi-am văzut de ale mele.

La un moment dat am văzut și un reportaj despre el în care povestea mai multe despre copilărie, greșeli, supraviețuire și iertare. Cu accent de Bistrița, cu mult, mult bun simț și cu o franchețe pe care doar un om cu niște coaie deosebit de mari și fabricate dintr-un material deosebit de bun poate să o aibă. ‘Hmm, ăsta e pe treaba lui’ mi-am spus atunci.

Și iată-l că a scris o carte. Pot să nu i-o cumpăr? Nu pot. Mă așteptam să fie ceva povestioară despre cum că e greu să alergi, forte greu chiar, la -40 (!!!) de grade pe unde a fost el la 6633 Arctic Ultra, daaaar, dacă gândești pozitiv, dacă mănânci frunze de leuștean pisate cu rouă de pe cârnați trandafir, reușești, aplauze, happy end. Și chiar dacă ar fi fost doar atât, tot era ok.

Dar, surpriză! Omul a scris o carte FOARTE TARE!

E o carte despre un copil cătrănit, bătut și abuzat ‘în stiluri’ cum zice el, care devine un tânăr dezorientat care se crede mare și tare. Tânărul ăsta, care toată viața lui visase să scape (de bătaie, de umilință, de foame), să fie liber, ajunge dintr-o dată într-o pușcărie de unde nu mai poate fugi (din două evadase înainte). Bine, acolo n-a ajuns de sfânt ce a fost, ne povestește foarte franc ce a făcut, de la martor la alba-neagra, la bodyguard de interlop sârb, la șef de bandă de băieți cu cagule care se ocupă cu jafuri armate.

Totuși, nu regretă, nici nu se împăunează cu nimic. Își asumă.

10 ani într-o pușcărie de maximă securitate, a avut ca singur tovarăș peretele alb și indestructibil de care să-și tot izbească instinctul de supraviețuire, până l-a făcut atât de rezistent încât nici frigul și singurătatea polară, nici extenuarea din alergările prin munți, nici demonii copilăriei nu au mai avut ce să-i facă.

Iată ce spune, vorbind despre Arctic Ultra: Dar eu alerg mai departe. Cu pas egal, mărunt, măsurându-mi respirația. Vreau să le dovedesc drăcușorilor mei obraznici că sunt mai tare decât ei. Vreau să le arăt că istoria unui om poate fi rescrisă mereu. Ca un hard disk. Nimic nu e definitiv, bătut în cuie, de neschimbat, de neșters, de netrecut. Nimic nu e ireversibil.

Nu, nu e vreun șpicher de-ăsta motivațional de doi lei care a vândut și el o mașină pe oser și gata, acuma dă lecții. Omul nu spune nimănui să facă nimic, nu recomandă, nu învață pe nimeni nimic. Zice doar așa: Ce-ar fi să alergăm, deocamdată, mai departe? […] De ce? Pentru că suntem vii. Doar atât? Și pentru că e frumos.

Omul e Tibi Ușeriu și cartea se numește 27 de pași.

Advertisements

2 thoughts on ““De ce? Pentru că suntem vii. Doar atât?”

Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: