Cum m-a ros invidia de călcâi

Toată copilăria mea am mâncat la școală pâine cu zacuscă, pâine cu unt, sau pâine cu dulceață. (Pe vremea aia quinoa încă se juca cu frunza-n nisip). Asta pentru că bunică-mea avea o teorie, cum că nu-i bine să lași copchilu’ să meargă la școală cu ceva deosebit sau excentric (de exemplu, salam) pentru că acolo, la școală, vor fi tot felul de amărâți ai căror părinți poate că nu-și permit să-i îmbuibe cu mezel scump și nah, poate vrea și gura lor să guste și de ce să-i faci să se simtă mai prost decât se simt deja. Oricum, ideea generală era că e penibil să-ți înfigi penele cele bune în poponeț și să te plimbi cu ele pe uliță întru căscarea gurilor vecinilor neposesori de astfel de marafeturi.

Comunistă, bunică-ta, veți spune. Doar că nu era, că răbdase mult de foame din cauza tovarășilor și nu era nici iertătoare și nici amatoare de a fi călcată pe cap. Dimpotrivă, a fost omul cu cele mai mari coaie din câți am cunoscut. Doar că așa înțelegea ea că trebuie manifestată puterea: cu tact, cu șervetul imaculat în poală, cu cuțit și furculiță, nu cu polonicul și cu bale în colțul gurii.

Mno. Dar să revenim în prezent. La mine-n sat (sat care, de altfel, crește la umbra Clujului ca Riga Crypto la umbra Enigelei) asfaltul e un lucru de mare preț. De aceea el a fost aplicat cu deosebită parcimonie doar în părțile esențiale, și acolo subțire și strâmt. Ca untul pe pită dacă n-ai bani.

Desigur, eu și vecinii mei locuim într-una din părțile ne-esențiale. Asta înseamnă că drumul e ca la un raliu pe macadam. Sau ca limba română a Vasilicii – accidentat și contorsionat.

De unde și gura mea căscată când mi-a fost dat să văd o limuzină de cinșpe metri târându-se ca o balenă eșuată pe la noi prin bătătură. Pufăia și gâfâia pe deal în sus de-ți venea să-i dai o aspirină și să-i ștergi fruntea ca la Rocky în ring.

Fiind o persoană fină, nu m-am dus să văd de aproape minunea dar sunt sigură că din ea s-au revărsat valuri-valuri de lycra elegant meșteșugit de chinezoaice mai pricepute ca orice vierme de mătase.

Bag mâna-n foc că pășunea de vis-a-vis crăpa de ciudă că ea nu s-a dat la subsiori cu parfum de la Guchi, că n-a avut, săraca, posibilități dăcât de vaca Mândraia.

Și iată că am înțeles într-un final teoria bunicii când m-am uitat în jos și am văzut cum mă rodea invidia de un călcâi.

Și-am încălecat pe limuzină și m-am dus să bag benzină.

Advertisements

2 thoughts on “Cum m-a ros invidia de călcâi

Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: