Căci timpul nostru s-a scurs/ În umbra marelui urs

Ne-am decis să ne luăm lumea-n cap și să plecăm de-aici.

M-am tot gândit de ce o să-mi fie dor.

Moșul care m-a învățat să bat cuie, să dau cu coasa și să crap lemne a murit. Într-o casă fără apă curentă și cu pământ pe jos.

Baba care îmi aduna primele ouă să mănânc eu ce-i mai bun primăvara când veneam de la Cluj a murit și ea de mult. I-am făcut eu injecțiile cu calmante (făcute rost pe șest, că nu voia să meargă la doctor) când era în agonie și nu mai recunoștea pe nimeni din cauza durerii.

Badea care avea doi cai imenși care-l ascultau ca niște cățeluși când îi chema ‘hai dragu tatii, hai, hai cu tata’ nu mai ține cai că nu mai are de ce.

Stând strâmb și judecând drept, sunt cam medievale sentimentalismele mele. Sunt amintiri care nu se pot instagrama, care nu iau like-uri, care nu încap în cloud. Asta nu e nici bine, nici rău, e doar anacronic și disfuncțional pentru un Sapiens care vrea să supraviețuiască în secolul ăsta.

Pentru că da, eu, cel puțin, am copilărit într-un Ev Mediu cumva blajin și ocrotitor în neștiința lui despre lumea din jur. Doar că din asta nu a rămas mai nimic, nici măcar niște exponate de muzeu reabilitat pe bani europeni jumătate furați. În schimb, aruncați în capitalism, sătenii de altă dată, flămânzi de libertate, s-au făcut maneliști cu burtă, iar orășenii – cocalari cu bemve. Au dujjjmani, sunt invidiați dar în același timp persecutați, pretind să se facă dar să nu facă ei. Sigur, pe alocuri se rezistă, se scot două degete de după aifon și se strigă muiepesede. Dar asta nu schimbă cu mai nimic fauna și flora de giboni scuipători de semințe care ejectează sticle de bere din plastic pe geamul mașinii muncite cu greu la boierii din vest. Poate că nu e vina lor. Poate că misionari mâncători de quinoa și ascultători de jazz îi vor aduce pe calea cea bună a folosirii prezervativului și a reciclării. Dar eu n-am fost niciodată nici optimistă nici n-am înțeles ce face jazzul și nu poate face Emeric Imre sau Judas Priest.

Nu am înțeles niciodată de ce mi s-ar umfla pieptul de mândrie doar așa, că din întâmplare, m-am născut într-un loc și nu în altul. Mi se umflă când, ca și Candide al lui Voltaire, îmi muncesc grădina. Dar aia pot s-o muncesc și-n altă parte, pot chiar să plantez sarmale și pită cu slană în ea și s-o fac cea mai bună dintre lumile posibile.

P. S. : Las asta aici în caz că vrea cineva să asculte https://youtu.be/VTiIhZcXLSM

Advertisements

2 thoughts on “Căci timpul nostru s-a scurs/ În umbra marelui urs

Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: