Ce-ai omorât, omorât rămâne

O prăpastie mare se cască între noi. Are zeci de ani de când o udăm să crească, săpăm în ea să o adâncim, dinamităm, hotărât, decisiv, neîndurător, bolovani care se sfărâmă în bucățele mici și ascuțite, trăgând după ei hălci întregi de viață, ore, gesturi, mângâieri, râsete.

Odată am ucis o vrabie. Altădată am usis o rândunică. Sau un canar. Sau un gând. Sau o dorință. Sau o încercare de iertare, ori de apropiere.

Trăim, și trăind, lăsăm în urmă mormane de cadavre pentru că n-am vrut sau n-am putut, sau n-am știut, su n-am înțeles. Pentru că fix atunci când brațele copilului se întindeau spre noi, n-aveam chef, că eram preocupați. Sau pentru că n-am gustat din dulceața aia făcută de mama cu atâta drag. Sau pentru că am strâmbat din nas la cadoul la care omul de lângă noi se aștepta să sărim într-un picior.

În fiecare zi greșesc, în fiecare zi mai omor o vrabie. Și ce-ai omorât, omorât rămâne.

Advertisements

2 thoughts on “Ce-ai omorât, omorât rămâne

Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: