Adopția cocoșului incontinent

Sala e mare, rece și tocită de nenumăratele posterioare de imigranți care s-au perindat pe-aici. Mocheta a fost scurmată de tălpi nerăbdătoare să fie băgate în seamă de funcționari educați să fie politicoși și conștiincioși.

Uite, Anita, de exemplu, e pita lui dumnezo. Când s-o-mpărțit drăguțenia peste specia funcționarilor, ea stătea în primul rând și a luat-o pe toată. Românii erau în ultimul rând, jucau șeptică și n-au fost pe fază să-i dea la glezne indiencei Anita. Mignonă, urâțică, îmbrăcată ieftin, cu rochiță de nailon și încălțată cu niște botine prea mari, Anita se apropie cu un zâmbet larg, cald, înțelegător, de balabusta care gâfâie lângă mine. Îi mulțumește balabustei că a așteptat și o roagă să-i confirme data de naștere. Femeia ce părea o mamașă între două vârste cu cinci copii acasă și un soț habotnic, grohăie ceva care sună a naintinnaititu. Așa ar zice și Dăncila, mă gândesc. Apoi, îmi dau două palme: cum, mă, nouăjdoi? Tanti asta? Mă uit mai bine. Dar nu, mamașa e tot lângă mine, n-a întinerit, copiii și bărbatul, lipsurile, grijile, serialele cretine și mai mult ca sigur faptul că a citit cam cât Vio a noastră, o fac să pară in continuare decrepită.

După ce o gratulează pe vecină cu multe mulțumescuri și teroguri, Anita trece la birou, unde-i invită pe doi băiețași șmecherași românași. Ăla de are treabă cu ea nu știe engleză, așa că a venit cu pretenaru să-i traducă. Bine, pretenaru nu e nici el student la Oxford da noh, le mai zice cum poate.

Suntem la Job Centre, secțiunea unde au loc interviurile pentru National Insurance Number, NINO. Nino ăsta îți trebuie musai ca să lucrezi în regat. Dar interviul nu e cine știe ce. Practic, trebuie să spui ce hram porți, cu ce treabă ești prin țărișoară, când ai venit, unde stai, de-astea. N-ar trebui să fie nicio filosofie.

Băiețașii se duc către Anita (care, desigur, zâmbește ca o icoană angajată de Găbița să-i producă voturi) cu mersul legănat și brațele ușor depărtate de corp, așea, ca cocoșii când au chef de perpetuat specia. Se așează, neimpresionați. Ei e jmecheri, mă-nțelegi? Dăcât că Anita, după ce termină litania de politețuri – hauariu, gud, greit, sori tu chip iu ueiting – începe să-i întrebe: lucrează? Unde stă domnul? Când a venit? Unde locuiește? Brusc, capetele se pleacă, umerii se înmoaie, ochii nu mai studiază, ci clipesc, blajini. Pfffaaai, dacă greșesc? Doamna profesoară, mi-am uitat tema acasă, mi-a mâncat iohannis caietul, mă iertați, nu mai fac. Dau din colț în colț, se câcâie, se contrazic. Dar nimeni nu i-a întrebat ce număr poartă la măseaua stângă, nici nu i-a pus să recite teorema lui Fermat. E jmecheri ei, da’ nu cu Anita.

La celălalt birou, Stanislav bânguie și el ceva în engleză. Așa, dacă-l vezi pe stradă, e trendi, are blugi foarte rupți și geacă de piele falsă. E bărbos și negricios. Un dur. Dar eșezat pe scaunul care a cunoscut multe primăveri și exponențial mai multe mirosuri, e tot un zâmbet timid. Explică, gesticulează inutil. Dă din coadă ca un animăluț de la adăpost, care știe că trebuie să se facă plăcut și iubit de următorii potențial adoptatori pentru că tic-tac, timpul trece și vine injecția letală dacă nu – civilizația scapă de cei care nu se fac agreați repede.

Bine, acuma partea a doua e că mai trebuie să ai grijă și după aia, să nu te piși pe covorul civilizației că ajungi înapoi la adăpost. Aia e partea grea, mai ales dacă ești de felul tău jmecher incontinent și-ți place să-ți marchezi des teritoriul ca să vadă lumea ce cocoș prolific ești tu.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: